Ninge tarziu cu ganduri de nebunie

Simt ca sunt aproape de aflarea unui adevar. N-am reusit sa inteleg pana acum ce, dar sper ca in cel mult o luna sa aflu. Ma deplasez spasmotic prin celula creata de prietenii mei reali, incercand sa aflu un capat, un fir al povestii si sa duc pana la capat istoria ta.

Desi imi place sa spun franc in fata ce am de spus viata ma invata uneori sa tac. Si tac. Tacerea e de fapt neputinta de a vedea dincolo de lumea ta, dincolo de cuvintele care alearga spasmotic prin aer spre un destinatar invizibil. Eu stau inert la masa si sufletul ciucit intr-un colt de incapere retraieste aievea nebunilor actiuni pe care le-ai trait candva. Nu pot sa explic de ce si cum, pentru cine, de cand, corpul e mort si priveste inert la tabloul ce timpul i-l zugraveste in fata. e ca si cum un pictor invizibil descopera o panza veche si-i da culoare. Tu stai linistita pe scaun si privesti tacut, asteptand sa te picteze in culorile tale preferate. In fata ta ma aflu eu cel care incearca sa se reculeaga din coltul celulii unde s-a refugiat si sa lupte zanatec cu naluca ce-i alunga gandurile drepte. Il plimba topita prin lumea ei ireala si-i presara si turturi de gheata spre a-i racori povestea, il atrage cu calde vorbe de duh si-l respinge cu intrebari incuietoare spre deliciul personajelor zugravite alaturi de voi in tablou. Pictorul a obosit, sade trist intr-un colt opus de al meu si se sperie de ce a creat. Prins mult prea prins de opera lui a contopit sufletul in culoare si a descatusat un monstru, un monstru de gheata ce linistea nu si-o gaseste si prinde suflete ratacite spre a le rataci si mai mult in calea cea fara de intoarcere…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *