Sunt prizonier in proporiul oras. Sunt incatusat cu un optimism debordant cand citesc carti care ma purifica spiritual si sunt un pesimist exacerbat cand privesc realitatea in fata. Un vant rece si taios imi biciuie fata si-mi zice ca vin vremuri grele. Nu ma sperii pentru ca stiu ca vin, ma deranjeaza doar zgomotul acestor vremuri grele. Stiu am replici de hippiot idiot dar e ceea ce simt in prezent.
Intr-un colt de strada a mintii un caine imi intersecteaza privirea si vine sa ma latre. “Caine acum ce am mai facut, tu esti vinovat nu eu ?!?” Trec mai departe si-mi caut un gand, un gand de salvare, un gand de iesire. Orasul ma sufoca si ma trimite mereu si mereu in aceleasi experiente din care ies sifonat. Un pas in strada si traficul infernal ma doboara la pamant, stiam de ce nu vreau sa mai ies din casa. As zacea in casa as bea coniac si as asculta Pink Floyd ma simt ca un strain in propriile mele ganduri, parca cu forta sunt gandite si stramtorate cu usa sa se interpuna in filmul prost pe care-l joc.
E primavara si iarna nu-si da pace,, sicanand bietul anotimp cu plapuma lui de zapada murdara. Prea multa apa, prea multa raceala intr-o lume din ce in ce mai haina. Abia acum inteleg de ce unele amintiri din trecut trebuie sa ramana in trecut pentru ca prezentul nu poate sustine 3 lumi in acelasi cos.
M-as apuca de fumat dar corpul nu-mi da voie, pana si asta a reusit sa puna stapanire pe mine. As injura dar mintea nu ma lasa, s-ar simti prea vinovata pentru toate cate as spune. Sunt prototipul imbecil care se autocenzureaza cand nimic nu-l constrange, daca nu avem catuse le inventam, daca nu avem ziduri intre noi le ridicam.
Alerg… spre nu-stiu-unde.
