Asist la un genocid in masa purtat cu mandrie si fala ca fiind socializarea. In spatele calculatoarelor, flancati de cani de cafea, de tigari ucigatoare si frustrari stupide asezam caramida cu caramida ingroparea sociala. Socializam pentru a nu socializa, flirtam din pozitii in care nu ne aflam si incercam sa ne reconstruim o imagine falsa intr-o aglinda sparta in mii si mii de cioburi. Suntem numere, suntem porecle, suntem poze frumoasa, suntem noi cei mincinosi care asteptam adevarul absolut din partea celui din fata monitorului care se ascunde de noi.
Avem nu avem treaba ne mai adunam din cand in cand in cete pentru a duce pe cele mai inalte culmi sinuciderea sociala. De abia acum incepe tragedia. Cabotinizati de ecranele monitoarelor ajunsi fata in fata grimasele fetei exprima frica, fuga, furie si durere, dar gura nu scoate prea multe cuvinte. Am educat prea mult sufletul sa se descarce prin taste si am uitat sa comunicam senzorial cu cel din fata noastra. Si porecla capata un nume si o forma, si forma capata un inteles, dar constiinta nu poate accepta o informatie fara un soc…ori daca socul nu exista la despartirea de interlocutor imaginea cabotina formata in orele intregi de comunicat cu un monitor un mouse si o tastatura revin in forta ba chiar cu cateva depresii dezvoltate mai adanc si exprimate tot mai vulgar de porecla de care esti reprezentat in lumea www.
Opriti sinuciderea sociala!
