Sunt un nimeni online. Am zeci de conturi cu zeci de prieteni care nu-mi zic nimic.
In ultima vreme am ales sa gandesc pozitiv si asta mi-a cam dat sistemul de valori peste cap. Cu cat incerc sa am o atitudine pozitiva se desprind bucati aiurea din caruselul meu si cad in cap trecatorilor.
Ne numim intr-un fel, ne aliniem unor trenduri, creem spike-uri de trafic si ne incoronam regi ai momentului, insa nu putem sa socializam uman si coerent. Arunc un zambet peste umar si trec mai departe, intind o mana si ascult o poveste. Fac un tur de ochi si zaresc un cunoscut. Ii intind aceeasi mana el se uita la mine, ma masoara pentru ca nu ma mai stie. Ii privesc ochii si ma prezint, face un gest de cautare din ochi si isi aduce aminte. Are o reactie pozitiva pentru 10 secunde si revine la gustul amar de mai inainte. Dincolo de replici, dincolo de certuri, dincolo de orgolii suntem oamenii si trebuie sa avem taria de a ne privi in ochi.
Am o memorie de elefant si imi place sa tin minte chipuri. Cunosteam acum un an toti oamneii de p traseul apre munca, aveam chipurile mele de fara 10, fara 15 sau fara 5 in functie de frumusete: la fara 15 era o tipa superba cu un par pana la fund micuta si cu niste ochi mari si frumosi, daca o vedeam imi facea ziua pentru ca nu trebuia sa ma grabesc la munca, la fara 10 era o tipa un pic ravasita, genu de asistenta de catedra care alearga in timp ce se aranjeaza ca sa ajunga la prima ora de seminar din viata ei dupa ce cu o seara inainte a chefuit cu tovarasii de camin in Maxx sau cine stie ce bomba din Regie, la fara 5(persoana care o vedeam cel mai des) era o curva imbatranita, aranjata incercand sa nu-si arate varsta cu sani lasati si chinuti intr-un sutien cu nr mai mic, o fusta scurta care dezvelea genunchi obositi de promovari la job.
Ce incerc sa zic? Nu incerc nimic, vreau doar sa inteleg de ce? De ce mi se vand gogosi cand eu stiu clar ca mananc iluzii. Vreau sa stiu de ce mana intinsa care ar trebui sa-mi zica o poveste se multumeste sa arunce un ochi la mine, un zambet fortat si o mana care mangaie aerul fara sa-mi trimita un semnal de caldura. In fond si la urma urmei de ce tot se toaca pe diversele medii ca trebuie sa socializezi daca vrei sa fi relevant? Oare daca eu cunosc un adevar pe care-l prezint celorlalti nu este la fel de adevarat daca eu nu sunt un varf intr-o societate? Sau adevarul meu nu se pliaza pe minciuna celorlalti si astfel trebuie imbracata intr-o forma de pro sau contra unei tabere dintr-o lupta. Urasc luptele din prisma faptului ca nu au etica si morala, nu se mai duce lupta pentru principii sanatoase ci doar pentru interese meschine financiare. Departe de mine gandul ca nu-mi doresc putere finanaciara sau bani castigati intr-o forma facila, dar daca e sa-mi incalc principii pe care mi le-am crescut in timp ma doare sufletul.
Ne punem haine care nu ne vin si ne place sa ne purtam prin targ gatiti ca ceea ce nu suntem incercand sa suim pe o scara de valori intoarsa cu susul in jos. Nu ne mai incapem in piele de titulaturi: PR, manager, freelancer dar uitam de meseria de baza care ne defineste ca fiind inteligenti, aceea de homo sapiens fiinte care gandesc si care socializeaza. Noi preferam stilul felin sa curtam aceeasi pisica chiar daca ai 30 din care poti alege.
Ce e cel mai hilar e ca de cele mai multe ori murim de foame doar ca sa ne satisfacem o nevoie de pe nivelul 2 din piramida lui Maslow, doar pentru a arata celorlalti ca nu suferim sau poate ca suferim foarte tare de smecherie
Ne place sa ne flagelam juisand cu cuvinte mari la adresa unor probleme sociale, insa nu facem nimic sa ne schimbam noi. Pozam in vedete, ne bucuram cand suntem celebrii si incepem sa triem socitatea in care ne miscam: Nu se face sa ma afisez cu X sau cu Y, e de porc. Fratilor macar faceti-o cu stil si direct fara frectii de puberi care le clocoteste hormonii in sange.
Sunt un nimeni autentic care nu inceteaza sa spere in ceva mai bun si mai sincer.